Note autobiografice

Mărturisesc, că am om o senzaţie ciudată scriind aceste note autobiografice, deoarece nu că-mi aduc aminte cum „crăpau mîţele jucîndu-se cu motoceii legaţi de mama la sobă” ci cum eram chemat la cadre din două în două săptămîni să mai complectez o „autobiografie”. După tată, Vasile Creangă, aveam o „origine sănătoasă muncitorească”, însă o scrintisem rău de tot cu socră-miu Pantelimon Comişel care fusese general, şi era acuzat că pe frontul din URSS nimicise nişte bande de partizani, care luptau în dosul frontului şi măcelăreau mai ales noaptea, ostaşi de ai noştri. Afară de ce dădeam în scris mai eram şi interogat verbal şi altă „bubă în cap” era de ce la sosirea „Armatei Sovietice Eliberatoare” am fugit din Basarabia în „Vechiul Regat”. Abia am scăpat căci vroiau să mă deporteze cu forţa înapoi „în patria mea” şi de acolo desigur că mă mânca Siberia cum s-a întâmplat cu mii şi mii de români. Eu îmi făcusem o copie şi de fiecare dată când complectam o altă autobiografie mă uitam în copie ca să scriu la fel căci asta vroiau cei de la cadre de la ICECHIM (Institutul de Cercetări Chimice) să mă prindă cu minciuna.Dar să ne întoarcem, vorba francezului, „la oile noastre”. Tata, Vasile Creangă, era din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama era din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău. S-au întîlnit în Moldova când familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi, s-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti, nu ştiu judeţul. După alipirea Basarabiei, prin anul 1920, tata a fost mutat cu serviciul în Basarabia, unde fuseseră transferaţi mulţi români din Vechiul Regat după plecarea administraţiei ruseşti. Pe data de 14 Februarie 1921 imediat după miezul nopţii am aterizat şi eu pe această planetă. Mama spunea că era duminică. Acest „eveniment important” a avut loc în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni Judeţul Lăpuşna la cca. 80 Km. de Chişinău capitala Basarabiei. În Basarabia la ţară copiii erau declaraţi după o perioadă oarecare ca să vadă dacă trăiesc, deorece mureau foarte mulţi la naştere, pe mine m-¬au declarat pe 10 Martie, când m-au şi botezat, de aceia după acte, sunt născut pe 10 Martie 1921. Pe lângă gospodăria nostră se aciuase un soldat rus din armata imperială, Vichentie, care era un adversar al bolşevicilor deci nu se putea întoarce acasă că-l înpuşcau. Vichentie avea acasă la el în Rusia un băiat/malcik Alioşa cam de vîrsta mea, şi de dorul lui, Vichentie mă iubea cu înfocare. Îmi făcea tot felul de jucării, mă răsfăţa mai rău decât părinţii şi pe Vichentie îl iubesc şi acum. Vichentie, fusese rănit în război şi avea un picior mai scurt, era harnic şi om de încredere, puteai să laşi o pungă cu galbeni, Vichentie o păzea ca un câine credincios. Vichentie ştia foarte puţin „moldoveneşte” din care cauză vorbea cu mine „pa ruski” şi eu începusem să o rup binişor „pa ruski” de nu se mai puteau înţelege ai mei cu mine. Tata era foarte ocupat cu slujba lui şi mai ales cu naravul pe care-l aveau toţi basarabenii, de unde luase şi el această patimă, patima băutului. Eu eram un copil neastâmpărat şi zbânţuit şi eram plin de cucuie şi zgârieturi, unele cu care mă mândresc şi acum. Tata lucra la „Serviciul Judeţean de Poduri şi Şosele” şi era mutat mereu unde era nevoie în cadrul Judeţului Lăpuşna. Aşa l-a mutat în Chişinău unde am făcut Gradiniţa, apoi într-o comuna lângă Chişinău unde am făcut clasa întâia primară. Apoi am continuat clasa doua în Comuna Bardăr de lângă Hânceşti unde toată clasa ne-am umplut de râie în frunte cu învăţătoarea, eu am umplut-o şi pe mama şi pe tata. Abia am scăpat frecîndu-me cu puciosă pisată amestecata cu untură de porc. Apoi nu ştiu care a adus în clasă păduchi de cap, eu băiat cuminte imediat m-am umplut ciotcă şi i-am blagoslovit şi pe ai mei. De podoaba asta am scapat că a cumpărat mama de la nişte ţigani un piptene des de corn de bou cu care ne piptănam până la sânge şi ne spălam apoi cu leşie de ciocălău de porumb. Ce era mai greu era să scapi de lindeni care sunt ouăle lor ce se lipiau de rădăcina părului şi nu se luau pe pieptene. Deci se poate spune despre mine că am o „experienţă multilaterală”, de aia am ajuns în Canada şi scriu acum articole la diverse publicații din Canada și din alte țări În Bardăr am stat mai mult, vre-o trei ani, săteam la un canton pe şosea la vre-o 5 Kilometri de sat mă ducem la şcoala printr-o pădurice să scurtez drumul, am vazut odată cum un uliu mare, sau o fi fost vre-un vultur a răpit un biet iepuraşi şi a zburat cu el în ghiare. Iarna cînd începeau să urle lupii o luam la fugă de-mi sfârâiau călcâiele. Tata m-a luat odată cu el la vînătoare, avea o puşcă lustruită cu două ţevi, dintr-un tufiş a apărut o căprioară, era maro, o splendoare de animal. Era foarte aproape de noi că puteai să o loveşti şi cu o piatră, avea ochii blânzi şi umezi, ne-am uitat la ea, ea s-a uitat la noi, noi înţepeniserăm, nu am făcut nici o mişcare să nu o speriem. A plecat apoi graţioasă şi sprintenă. Tata a cărat puşca degeaba, de atunci nu s-a mai dus niciodat la vânătoare, cum să omori o splendoare ca aceia care nu ţi-a făcut nici un rău şi care poate are şi un copil care o aşteaptă. De atunci urăsc vânătoarea şi am o proastă părere despre vânători. Un vânător este un om crud într-o oarecare măsură un criminal. A venit faimoasa criză mondială, tata a fost „pus în disponibilitate”, am plecat la Chişinău unde a lucrat pe unde a putut, odata chiar hamal în gară la Visterniceni. Mama nu avea decât 4 clase primare, nu putea capata vre-un serviciu, dar aşa greu cum a fost am dat examenul de admitere şi am intrat la Liceul de băieţi din Chişinău Bogdan Petriceicu Hajdău. Tata m-a îndemna să mă las de şcoală să-l ajut la cărat piatră căci avea o „chietrărie” şi două mârţoage de cai care dacă nu se sprijineau unul de altul cădeau jos. Nu am mai vrut să învăţ. Fugeam de la şcoala. Cursul inferior l-am făcut ca vai de lume, numai cu corijenţe şi dojeneli de la profesori. Odată mama când a văzut că sunt pe punctul să termin cu şcoala, mi-a tras o bătaie de o ţin minte şi acum. A rupt un băţ pe popoul meu. Plângeam şi eu şi mama. Am vazut şi eu ce e aia „bătaie soră cu moartea”. Să-i fie ţărâna uşoară, de la bătaia aia mi s-a deschis mintea şi m-am pus pe carte. În cursul superior am luat note bune, într-a opta am luat menţiune, bacalaureatul l-am luat cu notă mare, am intrat prin concurs la Politehnică şi am terminat cu „Magna cum Laude” șef de promoție, şi totul se datoreşte de la bătaia „soră cu moartea” pe care mi-a dat-o mama. 

Ruşii au năvălit în Basarabia în Iunie 1940, terminasem clasa a şaptea, am fugit înpreună cu mma în Vechiul Regat, pe tata l-a omorât în bătaie o bandă de huligani bolșevici. Am făcut clasa a opta la Liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ, apoi în 1941 am dat examen La Politehnica Gheorghi Asachi la secţia de Chimie Industrială pe care am absolvit-o în 1946. Între timp veniseră comuniştii la putere care a coincis cu cîţiva ani de secete cumplite, foamete şi dezastru. În 1948 am intrat printre primii cercetători ştiinţifici care au pus bazele cercetării în chimie la ICECHIM. Chimia era pasiunea vieţii mele, inbeam chimia cu ardoare din care cauză şi chimia m-a iubit pe mine. Am scris articole, am publicat cărţi, am avut numeroase inovaţii şi invenţii pe una din ele luînd premiul maxim cît era admis pe atunci, 100,000 de lei. Am avansat în cercetare pînă la funcţia de şef de secţie de unde am fost apoi retrogradat la şef de laborator, apoi la cercetător principal, ca în final să fiu exclus din cercetare pe motivul ca nu eram membru de partid fiind înlocuit de doi absovenţi din URSS, Ion Fara şi Ion Niederkorn. Am ajuns în Ministerul Industriei Chimice unde iarăşi am început să avansez, de la inginer simplu la şef serviciu tehnic şi în 1963 ministrul Chimiei Mihail Florescu căruia i se ceruse un inginer bun să-l facă director de import în Ministerul Comerţului Exterior la CHIMIMPORT m-a recomandat pe mine, dar nu eram membru de partid. M-au uns imediat membru de partid, deci rezistasem 20 de ani. În Comerţul Exterior am călătorit în numerose ţări, cele mai importante fiind Australia, Singapore, Malaezia, Tailanda etc etc în total 25 de ţări. Eu zic că am făcut o treabă bună şi am învăţat o meserie nouă. Am avut ghinionul că m-am certat cu „Savanta de Renume Mondial” care era directoare acum la ICECHIM unde lucra soţia mea Laura încă din 1950. În 1969 ajunsesem director la societatea mixtă româno-italiană ROMITAL din Milano dar „Savanta” nu a uitat şi i-a spus „Geniului Carpaţilor” sa mă nimiciască şi el m-a retrogradat la inginer stagiar în Ministerul Chimiei cu menţiunea să nu mai fiu avansat niciodată. Am stat o perioadă în „Cimitirul Elefenţilor” din Ministerul Chimiei, care era o cameră unde stăteau mai mulţi foşti „şefi” maziliţi ca şi mine. M-am îmbolnăvit de Astenie Nervoasă, am vrut să mă sinucid, să mă arunc pe geam de la etajul 9 al Ministerului Chimiei, dar a apărut în faţa minţii mele Luminiţa, care atunci avea vre-o 13 ani şi Monica cu patru ani mai mare si m-am oprit. Am stat în Spitalul Studenţesc la doctorul Boris Cazacu, coleg de al meu de la liceul Ion Creangă din Bălţi.. Dar Dumnezeu nu m-a lasat, odată câmd „Genialul şi Savanta” erau într-un din numeroasele lor călătorii, Ion Gheorghe Maurer mi-a permis să mă angajez la o firmă străină şi am ajuns directorul sucursalei din România al lui ICI (Imperial Chemical Industrie ) cea mai mare firmă din Anglia, şi una dintre cele mai mari firme din Industria Chimică din Lume. Nu am dus-o rău nu pot să mă plâng. Îmi aduc aminte de o zicală comunistă: „Orice picior in c.. e un pas îninte”. Şi cam aşa a fost, de câte ori am încasat un picior în fund, de fiecare dată am avansat „un pas înainte”. În 1982, când aveam o situaţie de invidiat, aveam un apartament cum puţine sunt în Bucureşi „călare pe Cişmigiu”, o lefă buna de director, un serviciu sigur la ICI, mi-am adus aminte de lovitura pe care mi-au dat-o „Savanta şi Genialul” în 1969 şi în Nov. 1982 am „săltat-o” în Canada împreună cu ginerele meu Adrian Grigoriu. Aveam 62 de ani, eram la pensie de 2 ani, (însă lucram în continuare la ICI). Toţi au spus că sunt nebun. Am căpătat drept de lucru după 2 ani, aveam 64 de ani. La vârsta asta nu te mai angajază nimeni, şi neavând altă soluţie mi-am înregistrat o firmă IDEX pentru fabricarea de chimicale pentru filme de raze X si vânzarea de film de raze X pe care-l cumpăram din, Spania, Suedia, şi am importat şi din România, însă filmul românesc a fost de o calitate foarte slabă, fiind iradiat din cauza exploziei de la Cernobil. În 1990 am făcut un preinfarct, în 1993 am avut cancer de colon de care văd că am scăpat. Mi-a fost imposibil să ţin piept concurenţii marilor firme ca Fuji, Kodak, Konica, 3 M şi mă duceam vertiginos spre faliment, însă iarăşi m-a ajutat Dumnezeu, şi împreuna cu soţia mea Laura, chimistă şi ea, am realizat o invenţie în domeniul chimicalelor de raze X , pe care am vâdut-o împreuna cu firma unei companii „Globus” din Kelowna, British Columbia cu un sfert de milion de Dolari. Asta a fost în 1996. În 1997 a venit rîndul lui Laura să facă un cancer, dar ea nu a mai scăpat şi m-a părăsit pe 28 Aprilie 2000, de Vinerea Mare. 
Din cauza cancerului Laurei am început să studiez Medicina Alternativă, astfel Laura a mai supravieţuit circa 3 ani şi eu m-am ales cu o nouă profesiune, „Holistic Practitioner”. Acum la venerabila vîrstă de 88 de ani pe care o împlinesc pe 14 Februarie 2009 pot să spun că nu există v„rstă şi eşti bătrîn. La 64 de ani mi-am început cariera de „capitalist” şi m-am descurcat, dar începutul a fost groaznic, la 80 de ani încep cariera de Holistic Practitioner, şi sper ca Dumnezeu mă va ajuta şi de data asta (şi sper să nu fie ultima).