Vroiam sã mã fac circar!

Cãrui copil nu-i place circul? Īmi aduc aminte cum stãteam hipnotizat şi mã uitam cum cãţeluşul Pufi rostogolea un butoiaş în care era o pisicuţã, apoi sãrea printr-un cerc şi în sfârşit după ce mergea în zig zag printre picioarele lui Ciociolino îi sãrea fericit în braţe în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Apoi mi se făcea inima cât un purice când patru tineri, doi baieţi şi doua fete executau „salturi mortale” la trapez, tocmai din cupola circului.

Tinerii erau frumoşi, musculoşi şi fetele una brunã şi alta blondã erau nemaipomenit de apetisante. Apoi mã stricam de râs când clovnii încãlţaţi cu nişte ghete cu vârful în sus de ziciai cã îi apuca de nas, scoteau panglici pe gurã sau un porumbel din prohabul pantalonilor. Cu dorul în suflet de circ am crescut mai mãrişor şi iatã-mã elev in clasa a patra B la liceul Ion Creangã din Bãlţi. Ca sã marturisec cinstit, nu-mi plãcea cartea, invãţam numai la profesorii pe care îi iubeam şi ãştea nu erau mulţi, era numai Neagoe la chimie şi Erhan la gimnasticã. Am avut noroc cã mãmica m-a înzestrat cu o caroserie destul de ţeapãnã cã aveam la recrutare, un metru optzeci ce era destul de mult pentru vremea aia cã bãieţii nu erau aşa înalţi ca acum. 
Lângã liceului nostru pe o toloacã am constatat cu uimire cã s-a înãlţat o coşmelie din pânzã groasã de cort, pe care scria cu litere de o şchioapã: „CIRCUS”. Inima a început sã-mi faca treişpe paişpe şi cred cã am fost printre primii spectatori. Era magnific, era un circ numai pentru „Lupte Greco-romane” sub conducerea lui Ivan Zaikin, Cel mai tare om din Lume. M-am umilit, m-am târât pe burtã şi l-am rugat pe gheaghea Zaikin sã mã lase sã intru la spectacole fãrã bani, cã bani nu aveam. Īn schimb am zis cã fac orice muncã mi se cere. Zaikin m-a privit cu bunavoinţa apoi mi-a spus: Haraşo malcik
Adica eram şi eu circar, şi prima sarcina, care era sarcinã permanentã, era sã fac curat şi sã mãtur circul dupã fiecare spectacol, cã era plin de chiştoace de ţigari şi coji de seminţe de rãsãritã (semuciki). „Artiştii” care acum îmi dau seama ca erau nişte haidamaci voinici, destul de primitivi, dar care ascultau orbeşte de Ivan Zaikin, care era un om bun, un fel de plãvan cum se cade care dacã ţi-ar fi scãpat un dos de labã te pupa mã-ta rece. (În poză gheaghea Ivan Zaikin).
Eu îmi fãceam conştiinţios datoria, dar gândul meu nemãrturisit era sã mã fac şi eu circar, dar nu aveam curaj sã-i spun lui gheaghea Zaikin treaba asta. Toţi „artiştii´ mã iubeau şi mã foloseau pentru micile lor nevoi, le cumpãram ţigãri şi chibrituri de cele mai multe ori. Īntr-o zi îmi iau inima în dinţi şi îi spun lui Zaikin oful meu. El a stat puţin s-a gândit şi mã întrebã.
 Dar tu nu eşti la şcoalã, ce o sa zicã pãrinţii?
 Sunt la şcoalã, la Liceul Ion Creangã în clasa a patra B, dar pãrinţii mã lasã sã mã fac circar, minţii eu ca un mãgar.
 Atunci ar trebui sã inveţi şi alte lucruri afarã de lupte greco-romane ca vãd cã eşti cam şubred.
Şi am învãţat sã ascund o monedã pe mânecã şi sã o scot din ureche sau din popou, sã fac prestidigitaţie cu trei mere sau trei oua in aceiaş mânã, imi umpleam gura de gaz din lampã şi suflam peste un chibrit aprins şi ieşea o trâmba de foc de ciţiva metri chiar din gura mea. Şi încã multe coţcãrii şi giumbuşlucuri 
Profesorul Dembski de matematicã, cel care ne spunea numai poveşti de pe când lupta în legiunea strãinã, avea un nepot, coleg cu noi, Antonevici, care era al dracului de voinic. Zaikin a fost de acord ca la un spectacol sã apãrem şi noi, eu şi Antonevici şi sã ne luptãm greco-romane. Cu mare greutate l-am învins. Acest succes mi-a dat mai mult curaj.
Dar şcoala, o legasem rãu de gard, notele proaste curgeau cu nemiluita şi rezultatul a fost cã în clasa a patra am rãmas repetent.
Dar mie nici cã îmi pãsa, eu eram trup şi suflet dedicat circului. Ma uitam cu admiraţie la diverşii „artişti” şi speram cã într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era un bãiat cam de 20 de ani, „Campionul Bucovinei” avea un corp splendid şi era frumos ca un Adonis. Avea un numar care scula lumea în picioare. Se aşeza jos pe podea pe spate, i se punea un prosop pe piept, doi voinici aduceau un pietroi mare pe care il puneau pe piept, apoi cu douã baroase începeau sã dea cît ce puteau în pietroi. Lumea se scula ingrozitã în picioare şi striga”
 Ţ-a şiii, ţ-a şiii, ţ-a şiii.

Cu circul o luasem bine din loc, însã cu şcoala eram „la pãmânt”, note proaste, moralã de la profesori şi în clasa a patra m-am „odihnit” înca un an adicã dupã cum am mai spus, am rãmas repetent. Mama vazând cã cu vorba bunã nu mã rãzbeşte, a pua mâna pe o joardã şi a început sã mã altoiascã „la cur ca sa-ţi vinã mintea la cap”. Am mâncat o bãtaie „sorã cu moartea”, plângem cu sughiţuri şi de mila mea plângea şi mama. M-a bãtut pânã a fãcut bãţul numai fãşii, fãşii. Cred cã m-a durut fundul câteva sãptãmâni. 
Eu vreau ca tu sã devii om cu carte, e deajuns cã nici eu şi nici tac-tu nu avem prea multã carte. Te apuci de carte cã de nu o sã fie vai e curu’ tãu.
Şi m-am apucat de carte, nu am mai cãlcat pe la circ cã îmi era ruşine sã spun ce bãtaie mâncasem de la mama. Am început sã iau note din ce în ce mai bune. Am terminat a opta la Petru Rareş din Piatra Neamţ cu „menţune” cum ar veni premiul patru, am luat bacalaoreatul cu notã peste 8. La Politehnicã am învãţat bine cã era materia care îmi plãcea, CHIMIA, dragostea mea de totdeuna. Examenul de diplomã l-am luat cu „Magna cum Laude” ca șef de promoție. Ascultaţi-mã pe mine :

BĂTAIA-I RUPTĂ DIN RAI !! 

Ovidiu Creangã

Ghiciţi cine mi-a pus mâna în cap ?

Cred cã aveam vreo şase ani, mama mã purta cu pantaloni scurţi, şi fiindcã ar fi dorit sã aibã o fetiţã, mã purta cu o frezã a la „Micul Lord”, am şi o pozã de pe atunci, stând ţeapãn pe o bicicletã cu trei roate (a fotografului), a din faţã cu mult mai mare, uitându-mã deznãdãjduit la…. „uite, acuma apare pãsãrica”.
 Eram un bãieţasi la locul meu, toatã ziulica mã jucam poarca și ţurca, şi pânã a cade bine noaptea, ieşam în ogradã, şi cu o praştie (noi îi ziceam rohatca) din sfoarã de cânepã fãcutã de tata, ca cea cu care David l-a lãsat lat pe Goliat, bombardam casele de prin prejur, cu pietroae cam cât pumnul, pe care mi le strângeam cu grije de cu ziuã, pânã când auzeam zornãind vre-o fereastrã. Atunci repejor, intram smerit în casã. Mama striga supãratã la mine: „pe unde-ai umblat pânã acuma înpeliţatule, marşi! de te spală pe labele dinapoi, c-ai fãcut cerarceaful ãla ca dracu’ hai mişcã cã acusi o ei pe coaje”. Eu mofluz bãgam „labele dinapoi” în lighianul cu apã rece, şi cãscând de-mi pârâiau falcile, le frecam puţin unul de altul, atât cât sã moi colbul. Apoi aşa cu ele ude mã zvârleam în pat şi adormeam buştean cât ai clipi din ochi cu sufletul plin de mângâiere și de vise minunate.
 Am uitat sã vã spun, că toatã tãrãșenia asta se întîmpla în mahalaua Visternicenilor din Chișinãu, târgul copilãriei mele, de care mã leagã amintiri pe care le vãd limpede în faţa ochilor ca şi cînd s-ar fi întâmplat ieri.
 Într-una din zile, mi-aduc aminte cã era varã, vine mama la mine val vârtej, şi-mi spune: „hai sa mergem repede la Sobor (catedrala din Chişinãu lângã care este şi statuia lui Ştefan Vodã stând falnic cu Crucea în mânã, înãlţatã în vãzduh cãtre cer), „vine Regina Mamã cu Marele Voievod de Alba Iulia”. Treaba asta pe mine mã lãsa rece, „ce treabã am eu cu el, cît o fi el de Mare Voievod de Alba Iulia, sã fie sãnãtos și sã mã lase în pace.” Dar ce am scãpat de mama? M-a îmbrăcat cu ce aveam mai bun, m-a pieptãnat și mi-a mai aranjat cu scuipat nişte bucle rebele pe frunte, m-a înşfãcat de o mânã și fuga la Sobor.
 La Sobor era moarte de om. Mama a început sã înoate prin oceanul de oameni cu mine disperat ancorat în derivã de aproape îmi smulgea mâna din umeri. Eu stergeam cu nasul fudul la toţi cei pe care-i cãlca mama vitejește în picioare. Unele cucoane mai miloase strigau la mama: „nu ţ-âi ghini cucuonã hãi, o sâ ucizi copchilu aista, eşti chioarâ, nu vez că-ş dã duhu’?” şi aveau dreptate, „copchilu”, era pe ducã, dar mama nu s-a lãsat pânã nu a ajuns în faţă spre ura și dispreţul tuturor celor pe care îi zdrobise fãrã nici o cruţare.
 Culmea, tocmai atunci trecea prin faţa noastrã „Regina Mamã” târând de o aripã pe cine credeţi? pe „Marele Voievod de Alba Iulia”, care era o mogâldeaţã cam cât mine, dolofan şi bosumflat. Era şi el în pantaloni scurţi, şi era şi el tuns a la „Micul Lord”. Ãstã e „Marele Voievod”? mi-am zis eu, „pentru ãsta m-a târit mama cu nasul pe la fundul oamenilor tixiţi ca la pomanã? Pentru ãsta era sã-mi smulgã mâna din umeri?. Şi fãrã sã stau mult pe gânduri, m-am rãzbunat pe el cum m-am priceput, i-am scos o limbã cât am putut de tare, el a rãspuns pe moment, şi mi-a scos una și mai lungã. Înfuriat, trebuia reacţionat prompt şi decisiv. Eram gata să-i lansez un caimac la precizie drept între felinare de sã mã ţinã minte, sau şi mai categoric, ca sã-i iau dintr-o datã piuitu’, mai bine îi rad scurt o copitã la ţurloaie de îl umplu de caca. 
 Noroc cã mama disperatã vãzând ce „dialog” port eu cu „Marele Voievod”, m-a smucit de mi-au clãnţãnit dinţii. 
Atunci cu un aer blând, matern, Regina Mamã, bãnuind ce chelfãnealã am sã primesc de la mama, pentru comportamentul meu foarte puţin potrivit faţã de un înalt membru al famliei regale, s-a aplecat spre mine şi m-a mângâiat delicat pe creştet. Şi a mai fãcut ceva nemaipomenit, a zâmbit prietenos la mama (ca de la mamã la mamã!). Gest care pe mama a dat-o gata, motiv pentru care m-a iertat, dar nu numai atât, pentru ea am devenit un erou mai abitir ca cel ce stătea falnic cu Crucea în mânã înãlţatã în vãzduh cãtre cer. 
Fapta mea „eroicã”, a fost povestitã și rãspovestitã cu multã mândrie și mare lux de amãnunte, de cãtre maicã-mea la tot cocoşnetul din mahalaua Visternicenilor, în timp ce eu murem de ciudã cã n-am apucat sã-l pictez pe „Marele Voievod” cu ce v-am spus mai înainte, sau sã-i las amintire niste vânãtãi pe ţurloaie.
 
Acum ştiţi cine mi-a pus mâna în cap.

Sã fac o precizare, „Marele Voievod” este leat cu mine, adicã e contingentul ’43, adicãtelea a vãzut lumina zilei în ‘921. În orice caz, el m-a tãiat: a fãcut ce a fãcut de a adus pe lume cinci fete fãra sã aibã nici un „rebut”, adicã sã aducã vre-un bãiat. Eu mor de ruşine, nu am adus decât douã fete, deh, el e mai ceva, el era „Mare Voievod ”, pe când eu nu-s decât un pârlit de inginer.  
În sfârsit mi s-a fãcut somn, mã duc sã mã culc, noroc cã nu trebuie sã mã spãl pe „labele dinapoi” cã azi nu am umblat descult.

Din sacu’ lui MOS BODRÂNGÃ. (Ovidiu Creanga Toronto/Canada)