Cãrui copil nu-i place circul? Īmi aduc aminte cum stãteam hipnotizat şi mã uitam cum cãţeluşul Pufi rostogolea un butoiaş în care era o pisicuţã, apoi sãrea printr-un cerc şi în sfârşit după ce mergea în zig zag printre picioarele lui Ciociolino îi sãrea fericit în braţe în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Apoi mi se făcea inima cât un purice când patru tineri, doi baieţi şi doua fete executau „salturi mortale” la trapez, tocmai din cupola circului.
Tinerii erau frumoşi, musculoşi şi fetele una brunã şi alta blondã erau nemaipomenit de apetisante. Apoi mã stricam de râs când clovnii încãlţaţi cu nişte ghete cu vârful în sus de ziciai cã îi apuca de nas, scoteau panglici pe gurã sau un porumbel din prohabul pantalonilor. Cu dorul în suflet de circ am crescut mai mãrişor şi iatã-mã elev in clasa a patra B la liceul Ion Creangã din Bãlţi. Ca sã marturisec cinstit, nu-mi plãcea cartea, invãţam numai la profesorii pe care îi iubeam şi ãştea nu erau mulţi, era numai Neagoe la chimie şi Erhan la gimnasticã. Am avut noroc cã mãmica m-a înzestrat cu o caroserie destul de ţeapãnã cã aveam la recrutare, un metru optzeci ce era destul de mult pentru vremea aia cã bãieţii nu erau aşa înalţi ca acum.
Lângã liceului nostru pe o toloacã am constatat cu uimire cã s-a înãlţat o coşmelie din pânzã groasã de cort, pe care scria cu litere de o şchioapã: „CIRCUS”. Inima a început sã-mi faca treişpe paişpe şi cred cã am fost printre primii spectatori. Era magnific, era un circ numai pentru „Lupte Greco-romane” sub conducerea lui Ivan Zaikin, Cel mai tare om din Lume. M-am umilit, m-am târât pe burtã şi l-am rugat pe gheaghea Zaikin sã mã lase sã intru la spectacole fãrã bani, cã bani nu aveam. Īn schimb am zis cã fac orice muncã mi se cere. Zaikin m-a privit cu bunavoinţa apoi mi-a spus: Haraşo malcik
Adica eram şi eu circar, şi prima sarcina, care era sarcinã permanentã, era sã fac curat şi sã mãtur circul dupã fiecare spectacol, cã era plin de chiştoace de ţigari şi coji de seminţe de rãsãritã (semuciki). „Artiştii” care acum îmi dau seama ca erau nişte haidamaci voinici, destul de primitivi, dar care ascultau orbeşte de Ivan Zaikin, care era un om bun, un fel de plãvan cum se cade care dacã ţi-ar fi scãpat un dos de labã te pupa mã-ta rece. (În poză gheaghea Ivan Zaikin).
Eu îmi fãceam conştiinţios datoria, dar gândul meu nemãrturisit era sã mã fac şi eu circar, dar nu aveam curaj sã-i spun lui gheaghea Zaikin treaba asta. Toţi „artiştii´ mã iubeau şi mã foloseau pentru micile lor nevoi, le cumpãram ţigãri şi chibrituri de cele mai multe ori. Īntr-o zi îmi iau inima în dinţi şi îi spun lui Zaikin oful meu. El a stat puţin s-a gândit şi mã întrebã.
Dar tu nu eşti la şcoalã, ce o sa zicã pãrinţii?
Sunt la şcoalã, la Liceul Ion Creangã în clasa a patra B, dar pãrinţii mã lasã sã mã fac circar, minţii eu ca un mãgar.
Atunci ar trebui sã inveţi şi alte lucruri afarã de lupte greco-romane ca vãd cã eşti cam şubred.
Şi am învãţat sã ascund o monedã pe mânecã şi sã o scot din ureche sau din popou, sã fac prestidigitaţie cu trei mere sau trei oua in aceiaş mânã, imi umpleam gura de gaz din lampã şi suflam peste un chibrit aprins şi ieşea o trâmba de foc de ciţiva metri chiar din gura mea. Şi încã multe coţcãrii şi giumbuşlucuri
Profesorul Dembski de matematicã, cel care ne spunea numai poveşti de pe când lupta în legiunea strãinã, avea un nepot, coleg cu noi, Antonevici, care era al dracului de voinic. Zaikin a fost de acord ca la un spectacol sã apãrem şi noi, eu şi Antonevici şi sã ne luptãm greco-romane. Cu mare greutate l-am învins. Acest succes mi-a dat mai mult curaj.
Dar şcoala, o legasem rãu de gard, notele proaste curgeau cu nemiluita şi rezultatul a fost cã în clasa a patra am rãmas repetent.
Dar mie nici cã îmi pãsa, eu eram trup şi suflet dedicat circului. Ma uitam cu admiraţie la diverşii „artişti” şi speram cã într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era un bãiat cam de 20 de ani, „Campionul Bucovinei” avea un corp splendid şi era frumos ca un Adonis. Avea un numar care scula lumea în picioare. Se aşeza jos pe podea pe spate, i se punea un prosop pe piept, doi voinici aduceau un pietroi mare pe care il puneau pe piept, apoi cu douã baroase începeau sã dea cît ce puteau în pietroi. Lumea se scula ingrozitã în picioare şi striga”
Ţ-a şiii, ţ-a şiii, ţ-a şiii.
Cu circul o luasem bine din loc, însã cu şcoala eram „la pãmânt”, note proaste, moralã de la profesori şi în clasa a patra m-am „odihnit” înca un an adicã dupã cum am mai spus, am rãmas repetent. Mama vazând cã cu vorba bunã nu mã rãzbeşte, a pua mâna pe o joardã şi a început sã mã altoiascã „la cur ca sa-ţi vinã mintea la cap”. Am mâncat o bãtaie „sorã cu moartea”, plângem cu sughiţuri şi de mila mea plângea şi mama. M-a bãtut pânã a fãcut bãţul numai fãşii, fãşii. Cred cã m-a durut fundul câteva sãptãmâni.
Eu vreau ca tu sã devii om cu carte, e deajuns cã nici eu şi nici tac-tu nu avem prea multã carte. Te apuci de carte cã de nu o sã fie vai e curu’ tãu.
Şi m-am apucat de carte, nu am mai cãlcat pe la circ cã îmi era ruşine sã spun ce bãtaie mâncasem de la mama. Am început sã iau note din ce în ce mai bune. Am terminat a opta la Petru Rareş din Piatra Neamţ cu „menţune” cum ar veni premiul patru, am luat bacalaoreatul cu notã peste 8. La Politehnicã am învãţat bine cã era materia care îmi plãcea, CHIMIA, dragostea mea de totdeuna. Examenul de diplomã l-am luat cu „Magna cum Laude” ca șef de promoție. Ascultaţi-mã pe mine :
BĂTAIA-I RUPTĂ DIN RAI !!
Ovidiu Creangã
Lângã liceului nostru pe o toloacã am constatat cu uimire cã s-a înãlţat o coşmelie din pânzã groasã de cort, pe care scria cu litere de o şchioapã: „CIRCUS”. Inima a început sã-mi faca treişpe paişpe şi cred cã am fost printre primii spectatori. Era magnific, era un circ numai pentru „Lupte Greco-romane” sub conducerea lui Ivan Zaikin, Cel mai tare om din Lume. M-am umilit, m-am târât pe burtã şi l-am rugat pe gheaghea Zaikin sã mã lase sã intru la spectacole fãrã bani, cã bani nu aveam. Īn schimb am zis cã fac orice muncã mi se cere. Zaikin m-a privit cu bunavoinţa apoi mi-a spus: Haraşo malcik
Adica eram şi eu circar, şi prima sarcina, care era sarcinã permanentã, era sã fac curat şi sã mãtur circul dupã fiecare spectacol, cã era plin de chiştoace de ţigari şi coji de seminţe de rãsãritã (semuciki). „Artiştii” care acum îmi dau seama ca erau nişte haidamaci voinici, destul de primitivi, dar care ascultau orbeşte de Ivan Zaikin, care era un om bun, un fel de plãvan cum se cade care dacã ţi-ar fi scãpat un dos de labã te pupa mã-ta rece. (În poză gheaghea Ivan Zaikin).
Eu îmi fãceam conştiinţios datoria, dar gândul meu nemãrturisit era sã mã fac şi eu circar, dar nu aveam curaj sã-i spun lui gheaghea Zaikin treaba asta. Toţi „artiştii´ mã iubeau şi mã foloseau pentru micile lor nevoi, le cumpãram ţigãri şi chibrituri de cele mai multe ori. Īntr-o zi îmi iau inima în dinţi şi îi spun lui Zaikin oful meu. El a stat puţin s-a gândit şi mã întrebã.
Dar tu nu eşti la şcoalã, ce o sa zicã pãrinţii?
Sunt la şcoalã, la Liceul Ion Creangã în clasa a patra B, dar pãrinţii mã lasã sã mã fac circar, minţii eu ca un mãgar.
Atunci ar trebui sã inveţi şi alte lucruri afarã de lupte greco-romane ca vãd cã eşti cam şubred.
Şi am învãţat sã ascund o monedã pe mânecã şi sã o scot din ureche sau din popou, sã fac prestidigitaţie cu trei mere sau trei oua in aceiaş mânã, imi umpleam gura de gaz din lampã şi suflam peste un chibrit aprins şi ieşea o trâmba de foc de ciţiva metri chiar din gura mea. Şi încã multe coţcãrii şi giumbuşlucuri
Profesorul Dembski de matematicã, cel care ne spunea numai poveşti de pe când lupta în legiunea strãinã, avea un nepot, coleg cu noi, Antonevici, care era al dracului de voinic. Zaikin a fost de acord ca la un spectacol sã apãrem şi noi, eu şi Antonevici şi sã ne luptãm greco-romane. Cu mare greutate l-am învins. Acest succes mi-a dat mai mult curaj.
Dar şcoala, o legasem rãu de gard, notele proaste curgeau cu nemiluita şi rezultatul a fost cã în clasa a patra am rãmas repetent.
Dar mie nici cã îmi pãsa, eu eram trup şi suflet dedicat circului. Ma uitam cu admiraţie la diverşii „artişti” şi speram cã într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era un bãiat cam de 20 de ani, „Campionul Bucovinei” avea un corp splendid şi era frumos ca un Adonis. Avea un numar care scula lumea în picioare. Se aşeza jos pe podea pe spate, i se punea un prosop pe piept, doi voinici aduceau un pietroi mare pe care il puneau pe piept, apoi cu douã baroase începeau sã dea cît ce puteau în pietroi. Lumea se scula ingrozitã în picioare şi striga”
Ţ-a şiii, ţ-a şiii, ţ-a şiii.
Cu circul o luasem bine din loc, însã cu şcoala eram „la pãmânt”, note proaste, moralã de la profesori şi în clasa a patra m-am „odihnit” înca un an adicã dupã cum am mai spus, am rãmas repetent. Mama vazând cã cu vorba bunã nu mã rãzbeşte, a pua mâna pe o joardã şi a început sã mã altoiascã „la cur ca sa-ţi vinã mintea la cap”. Am mâncat o bãtaie „sorã cu moartea”, plângem cu sughiţuri şi de mila mea plângea şi mama. M-a bãtut pânã a fãcut bãţul numai fãşii, fãşii. Cred cã m-a durut fundul câteva sãptãmâni.
Eu vreau ca tu sã devii om cu carte, e deajuns cã nici eu şi nici tac-tu nu avem prea multã carte. Te apuci de carte cã de nu o sã fie vai e curu’ tãu.
Şi m-am apucat de carte, nu am mai cãlcat pe la circ cã îmi era ruşine sã spun ce bãtaie mâncasem de la mama. Am început sã iau note din ce în ce mai bune. Am terminat a opta la Petru Rareş din Piatra Neamţ cu „menţune” cum ar veni premiul patru, am luat bacalaoreatul cu notã peste 8. La Politehnicã am învãţat bine cã era materia care îmi plãcea, CHIMIA, dragostea mea de totdeuna. Examenul de diplomã l-am luat cu „Magna cum Laude” ca șef de promoție. Ascultaţi-mã pe mine :
BĂTAIA-I RUPTĂ DIN RAI !!
Ovidiu Creangã
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu