La năvălirea barbarilor bolșevici, în Iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut și cum a reușit, numai să scape de furia celor cu care convețuirseram până atunci pașnic. S-au repezit ca niște fiare în special asupra armatei române ce se retragea în debandada. Le aruncau soldaților în cap cu oale de apa fiartă, sau oale de nopte pline de conținut. Le tăiu epoleții și la unii chiar nasturii de la pantaloni ca să râdă mai copios de ei. Pe ofițeri deobicei îi omorau. Rușii, vreau sa zic ostașii ruși, nu interveneu ci se uitau și râdeau cu poftă. Atacau convoaele de refugiați și le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruțele și-și băteau joc de ei. Aceștea erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună și nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 până în 1940 am trăit în Basarabia și știu foarte bine cum au dus-o.
Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăși hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, care nu fusese nici odată la ruși. Câteva garnituri pline cu refugiați din Basarabia și Bucovina se aflau în Gara de Nord, mai corect în Triaj, așteptând să fie repartizați undeva unde se va găsi loc și pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviația aliată, adică americană a bombardat sălbatec Bucureștiul și în special Gara de Nord. Garniturile de refugiați au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord și după bombardament m-am dus să văd și eu ce se întâmplase. Era dezastru, am vazut mațe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost în Bagdat după mii și mii de „bombe inteligente”. Laura soția mea, care locuia în Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pământ. Totuși o bomba i-a ciuruit pe toți cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duși pe targă după încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt și Laurei i-au extras la lumina unei lampi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuși câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viața. Una mare era în tâmplă, una în vârful capului și câteva la glezne.
Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânați ca niște fiare și expediați în „patrie” adică Basarabia, adică URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în București, terminasem Politehnica și mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un milițian, care mă anunță să mă prezint de urgență la circa de miliție. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi si sunt introdus la tovarășa șefa. Era o femeie de cca.45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin șira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut și într-o românească oribilă mi se adresează.
- De ce ai fugit din țara ta, nemernicule ? Avem ordin ca pe toti bandiții și trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică.
Eu știam ca „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intra un sergent și-i raportează: „Tavarășa Haimovici dați un telefon urgent tovarașului ministru Teohari Georgescu”.
- Nu sunt trădător și nu sunt nici cetățean sovietic, tata-i din Stoilești județul Argeș, mama-i din Gura Nișcov județul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.
- Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoirui URSS ești cetățean sovietic, nu mă ține mult de vorbă că am treabă.
Aș fi strâns-o de gât, ea era cetățeancă româncă și eu eram cetățean sovietic. Mă îneca plânsul.
- Sunt căsătorit, așteptăm un copil, vă rog fieți-vă milă nu mă distrugeți, lăsați-mă să vă dovedesc că nu sunt cetățean sovietic ci român.
Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.
- Bine du-te la Ambasada Sovietică și dacă ei spun ca nu ești cetățean sovietic nu te repatriem.
Am ieșit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro și m-am prezsentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul. care vorbea „moldovenește” mi-a dat o țidulă și am intrat. Acolo alt filtru, am dat țidula, la o „regulerovcă” înbrăcată cu o rubașcă încheiată la umar ce nu știa o boabă românește, dar a citit țidula și m-a dus până la o ușe unde a bătut și m-a împins înăuntru. La un birou, stătea și răsfoia niște dosare o fata cam de vârsta mea, adică la vre-o 25 de ani, Fata era brunetă, cu ochi albaștri, și nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o română splendidă:
- Ia te rog loc și spune-mi de ce ai venit la noi.
- M-a trimis tovarășa Haimovici de la circa noastră de miliție ca să-i dovedesc că nu sunt cetățean sovietic, ca de nu mă „repatriază”.
- Și dumneata zici că nu ești cetățean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini
- Tata este din comuna Stoilești județul Argeș, mama este din comuna Gura Niscov județul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabiea era a României. Pe mine mă cheama Ovidiu care este un nume latin și nu slav.
Am simțit că fata mă simpatizează și probabil i-a plăcut și cum am răspuns.
- Deci ai dori să rămâi în România, este căsătorit ?
- Da și așteptăm și un copil
- Eu nu pot să decid ci șeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, până atunci du-te și așteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.
Am ieșit, și am așteptat vre-o 20 de minute, timp în care cred ca am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd ca vine „regulerovca” la mine și mă împinge din nou în camera fetei frumoase.
- Seful meu care este gruzin ca și tatăl meu, este un om de zahăr, și mă înțeleg foarte bine cu el. Noi suntem de părere că NU EȘTI CETĂȚEAN SOVIETIC și să fii lăsat în pace de tovarășa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.
M-am repezit și i-am pupat mâna și asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea și sovietică. Am mai stat preț de 10 minute în care mi-a spus că și tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este modoveancă din Chișinău. Ei s-au întâlnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut și s-au luat. Tatăl ei este inginer șef într-o fabrică din Tiraspol și mama ei este profesoară de limbi străine la Universitatae din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română și Italiană. Nu era căsătorită și era bucuroasă că a fost repartaizată în București. I-am mai pupat odată mâna și am plecat sărind într-n picior : Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai țin minte.
Să-ți dea Dumnezeu sănătate Zinaida și viață îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte !
SCĂPASEM DE SIBERIA, SCĂPASEM DE MOARTE !!
Ovidiu Creangă.
Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăși hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, care nu fusese nici odată la ruși. Câteva garnituri pline cu refugiați din Basarabia și Bucovina se aflau în Gara de Nord, mai corect în Triaj, așteptând să fie repartizați undeva unde se va găsi loc și pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviația aliată, adică americană a bombardat sălbatec Bucureștiul și în special Gara de Nord. Garniturile de refugiați au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord și după bombardament m-am dus să văd și eu ce se întâmplase. Era dezastru, am vazut mațe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost în Bagdat după mii și mii de „bombe inteligente”. Laura soția mea, care locuia în Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pământ. Totuși o bomba i-a ciuruit pe toți cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duși pe targă după încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt și Laurei i-au extras la lumina unei lampi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuși câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viața. Una mare era în tâmplă, una în vârful capului și câteva la glezne.
Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânați ca niște fiare și expediați în „patrie” adică Basarabia, adică URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în București, terminasem Politehnica și mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un milițian, care mă anunță să mă prezint de urgență la circa de miliție. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi si sunt introdus la tovarășa șefa. Era o femeie de cca.45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin șira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut și într-o românească oribilă mi se adresează.
- De ce ai fugit din țara ta, nemernicule ? Avem ordin ca pe toti bandiții și trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică.
Eu știam ca „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intra un sergent și-i raportează: „Tavarășa Haimovici dați un telefon urgent tovarașului ministru Teohari Georgescu”.
- Nu sunt trădător și nu sunt nici cetățean sovietic, tata-i din Stoilești județul Argeș, mama-i din Gura Nișcov județul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.
- Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoirui URSS ești cetățean sovietic, nu mă ține mult de vorbă că am treabă.
Aș fi strâns-o de gât, ea era cetățeancă româncă și eu eram cetățean sovietic. Mă îneca plânsul.
- Sunt căsătorit, așteptăm un copil, vă rog fieți-vă milă nu mă distrugeți, lăsați-mă să vă dovedesc că nu sunt cetățean sovietic ci român.
Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.
- Bine du-te la Ambasada Sovietică și dacă ei spun ca nu ești cetățean sovietic nu te repatriem.
Am ieșit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro și m-am prezsentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul. care vorbea „moldovenește” mi-a dat o țidulă și am intrat. Acolo alt filtru, am dat țidula, la o „regulerovcă” înbrăcată cu o rubașcă încheiată la umar ce nu știa o boabă românește, dar a citit țidula și m-a dus până la o ușe unde a bătut și m-a împins înăuntru. La un birou, stătea și răsfoia niște dosare o fata cam de vârsta mea, adică la vre-o 25 de ani, Fata era brunetă, cu ochi albaștri, și nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o română splendidă:
- Ia te rog loc și spune-mi de ce ai venit la noi.
- M-a trimis tovarășa Haimovici de la circa noastră de miliție ca să-i dovedesc că nu sunt cetățean sovietic, ca de nu mă „repatriază”.
- Și dumneata zici că nu ești cetățean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini
- Tata este din comuna Stoilești județul Argeș, mama este din comuna Gura Niscov județul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabiea era a României. Pe mine mă cheama Ovidiu care este un nume latin și nu slav.
Am simțit că fata mă simpatizează și probabil i-a plăcut și cum am răspuns.
- Deci ai dori să rămâi în România, este căsătorit ?
- Da și așteptăm și un copil
- Eu nu pot să decid ci șeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, până atunci du-te și așteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.
Am ieșit, și am așteptat vre-o 20 de minute, timp în care cred ca am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd ca vine „regulerovca” la mine și mă împinge din nou în camera fetei frumoase.
- Seful meu care este gruzin ca și tatăl meu, este un om de zahăr, și mă înțeleg foarte bine cu el. Noi suntem de părere că NU EȘTI CETĂȚEAN SOVIETIC și să fii lăsat în pace de tovarășa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.
M-am repezit și i-am pupat mâna și asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea și sovietică. Am mai stat preț de 10 minute în care mi-a spus că și tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este modoveancă din Chișinău. Ei s-au întâlnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut și s-au luat. Tatăl ei este inginer șef într-o fabrică din Tiraspol și mama ei este profesoară de limbi străine la Universitatae din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română și Italiană. Nu era căsătorită și era bucuroasă că a fost repartaizată în București. I-am mai pupat odată mâna și am plecat sărind într-n picior : Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai țin minte.
Să-ți dea Dumnezeu sănătate Zinaida și viață îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte !
SCĂPASEM DE SIBERIA, SCĂPASEM DE MOARTE !!
Ovidiu Creangă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu