Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus sub o cloşcă în fundul curţii. Vulturul a ieşit din ou odată cu puii de găină şi a crescut odată cu ei.
Toată viata lui vulturul a făcut ceace făceau puii de găină din fundul curţii, crezînd că şi el este un pui de găină din fundul curţii. El scurma în pămînt după rîme şi insecte. El cotcodăcea şi cloncănea. El mai încerca cîte odată să zboare, batea din aripi şi zbura în aer cîţiva paşi.
Anii au trecut şi vulturul nostru a îmbatrînit tare de tot. Într-o zi el a văzut departe pe cerul senin fără nori, o pasăre minunată. Numai cu o bătae uşoară din aripile sale puternice de aur, făcea să plutească graţios şi majestos printre curenţii puternici de vînt.
Bătrînul vultur privea cu un respect plin de fiori. “Cine este ăsta ?” a întrebat el.
“Ăsta este vulturul, regele păsărilor”, i-a răspuns vecinul său. “El aparţine cerului, noi aparţinem pămîntului – noi suntem nişte găini”.
Astfel vulturul nostru a trăit şi a murit ca o găină, căci asta a crezut el că este.
Nu mai ştiu de unde am aceasta minunata istorioară şi care cuprinde atîta filozofie în ea. Cred că o am de cînd am urmat cursurile de hipnoterapist. Această istorioară am scris-o mai sus cu intenţia că poate o va citi şi unii părinţi care vor trage învăţăminte.
Cînd am fost copil la Chişinău în Basarabia am copilărit o perioadă mai în centru într-un cartier cu mulţi evrei. Prietenii mei de joacă erau evrei. Începusem să învăţ şi eu evreieşte. De multe ori mă invitau la ei la masă, eu îi pofteam la mine, şi mîncau şi ei la mine. Ce imi placea mai mult la ei era “cnaidlichi”, un fel de colţunaşi de ai noştri dar mai condimentaţi, ce nu-mi placea este că făceau borşul dulce.
Odată mămica unuia cu care mă jucam mai mult ne-a aşezat la masă şi m-a întrebat: “Ovidălî dacă esti pre acrî borşci îţi mai pun zahîr”.
Am făcut această mica paranteză, dar de fapt ce vreau să spun este că părinţii prietenilor mei evrei nu vorbeau niciodată urît cu copii lor. Îi lauda şi cind meritau şi cîteodată chiar cînd nu meritau. Îi încurajau în micile şi copilăreştile probleme pe care le aveam noi atunci. “Vai ce deştept eşti tu Aizic” zicea tatăl lui cu admiraţie.
Tata a fost mutat cu serviciul într-o mahala a Chişinăului cu numele de “Sculeanskaia Rohatca” adica “Bariera Sculenilor”. Aici am avut vecini pe un moldovean de al nostru grădinar cu numele de Grigore Şveţ care avea vre-o 6 copii, dintre care Mişa era de o vîrsta cu mine. Cît era ziua de lunga, mai cu seama în vacanţa de vară, eu eram la Mişa ori Mişa era la mine. Aşa că ştiu cu lux de amănunte cum se desfăşura viaţa în familia lui Grigore Şveţ. Eu şi Mişa aveam vre-o 9 ani, Ghenea sora lui mai mare avea vre-o 10/11. Ceilalţi fraţi şi surori erau cu mult mai mari, unii chiar căsătoriţi şi plecaţi la rostul lor. Badea Gligore, cum îi spunea lumea şi eu, avea darul suptului, şi cînd venea “bat” adica beat acasă, copii şi pricăjita de nevastă-sa intrau în gaură de şarpe, şi eu o întindeam tiptil acasă la mine care era peste gard.
Ce putea să-ţi audă atunci urechile era de pomină. La început Badea Gligore sau Gheaghea Grişa cum i se mai spunea înşfăca un retevei şi începea să caute copii sau nevasta ce erau ascunşi care cum au putut, prin bălării, prin pod, prin sarai, şi daca vre-un amărit avea ghinionul să-l dibuiasca îl stîlcea în bătae fără nici o vină, numai pe ce-şi aducea aminte Badea Gligore.
Chiar cînd nu era “afumat” nu l-am auzit vre-odată sa-i spună lui Mişa sau altuia din copii lui un cuvînt părintesc. “Mişa eşti un doghitoc, nu eşti bun la nimic, ai să ajungi un pîrlit că nu ai să ai ce mînca, pierzi timpul degeaba la şcoală, să rămîi acasă să-mi ajuţi la grădinarie” şi nu l-a mai lăsat pe Mişa care era un băiat spirt de inteligent, să meargă la şcoală. Mai avea Badea Gligore un obicei, pedepsea membrii familei lui şi nu le dădea să mănînce, vara nu era problemă că mîncau din grădina, roşii, ardei, ceapă dar iarna era mai rău.
Mai aveam în Sculeanskaia Rohatca şi alţi vecini, care nu erau mai breji ca Grigore Şveţ, toţi îşi făceau copiii de doua parale, îi umileau, îi înjurau, îi bătea fără motiv. “Ieri a venit tata bat de la crîsma lui Leiba şi mi-a tras o mamă de bătaie degeaba” şi bietul Vania avea nişte felinare la ochi cît nişte cepe. Din fericire pentru mine, mentalitatea la noi in casă era alta. În special mama mă proteja mă încuraja, şi cînd îmi mai trăgea şi ea cîte o bătăiţă era fiindcă o meritam.
Am expus din viaţa şi experienţa mea ca să faceţi comparaţie cît de frumos se purtau evreii cu copii lor, şi cît de urît se purtau românii. Ar trebui să luăm exemplu de la ei. Copiii aceştia sunt deja traumatizaţi sufleteşte şi ca vulturul din poveste care a crescut printre găini, cînd vor creşte mari, vor veni şi ei “baţi” acasă, vor crede ca sunt incapabili şi nu merită mai mult de la viaţă, îşi vor bate şi ei copiii si-i vor blagoslovi cu:”eşti un prost, nu eşti bun la nimic, praful se va alege de capul tău” şi cuvintele tatălui le intră în subconşient, şi asta le va guverna toată viaţa.
Am văzut şi în alte părţi, şi nu numai la familii de oameni simpli şi fără cultură comportamente greşite ale părinţilor, chiar şi aici în Canada din păcate (în familii de români). Am văzut cazuri cînd părintele ţine mai mult la un copil şi-l nedreptăţeşte pe altul. Sufletul copilului este ca o bucată de ceară pe care se imprima orice zgîrietură, şi aceste “zgîrieturi” îi marchează toată viaţa. Dacă aţi făcut un copil, lucru foarte uşor, mai ales din partea tatălui, aveţi o mare răspundere şi obligaţie faţa de el. El nu v-a rugat: ”te rog tată du-te şi fă amor cu mama ca să mă nasc eu”.
Dragi părinţi, cînd va adresaţi copilului vostru folosiţi un ton cald, ”părintesc” am auzit părinţi care se adresează copilului ca un vistavoi, oferiţi copilului vostru nu numai recompense scumpe, o pereche de patine cu rotile sau mai ştiu eu ce, ci recompense morale care nu costă nimic: “brovo Ionel, ai luat o nota mai buna acum, eşti un băieţel deştept, sunt mîndru(ă) de tine”. Am văzut cu ochii mei, cind copilul a venit bucuros la mămica lui să-i spună ce nota buna a luat şi mămica i-a răspuns: “dar adă-ţi aminte ce notă proastă ai luat trimestrul trecut” şi pe copil l-a bufnit plînsul.
Îmi cer scuze dacă am supărat pe careva şi voi fi foarte bucuros dacă cineva va trage învăţăminte din ce am înşirat eu aici.
Ovidiu Creangã, "Din sacu’ lui Moş Bodrângă” .
Toată viata lui vulturul a făcut ceace făceau puii de găină din fundul curţii, crezînd că şi el este un pui de găină din fundul curţii. El scurma în pămînt după rîme şi insecte. El cotcodăcea şi cloncănea. El mai încerca cîte odată să zboare, batea din aripi şi zbura în aer cîţiva paşi.
Anii au trecut şi vulturul nostru a îmbatrînit tare de tot. Într-o zi el a văzut departe pe cerul senin fără nori, o pasăre minunată. Numai cu o bătae uşoară din aripile sale puternice de aur, făcea să plutească graţios şi majestos printre curenţii puternici de vînt.
Bătrînul vultur privea cu un respect plin de fiori. “Cine este ăsta ?” a întrebat el.
“Ăsta este vulturul, regele păsărilor”, i-a răspuns vecinul său. “El aparţine cerului, noi aparţinem pămîntului – noi suntem nişte găini”.
Astfel vulturul nostru a trăit şi a murit ca o găină, căci asta a crezut el că este.
Nu mai ştiu de unde am aceasta minunata istorioară şi care cuprinde atîta filozofie în ea. Cred că o am de cînd am urmat cursurile de hipnoterapist. Această istorioară am scris-o mai sus cu intenţia că poate o va citi şi unii părinţi care vor trage învăţăminte.
Cînd am fost copil la Chişinău în Basarabia am copilărit o perioadă mai în centru într-un cartier cu mulţi evrei. Prietenii mei de joacă erau evrei. Începusem să învăţ şi eu evreieşte. De multe ori mă invitau la ei la masă, eu îi pofteam la mine, şi mîncau şi ei la mine. Ce imi placea mai mult la ei era “cnaidlichi”, un fel de colţunaşi de ai noştri dar mai condimentaţi, ce nu-mi placea este că făceau borşul dulce.
Odată mămica unuia cu care mă jucam mai mult ne-a aşezat la masă şi m-a întrebat: “Ovidălî dacă esti pre acrî borşci îţi mai pun zahîr”.
Am făcut această mica paranteză, dar de fapt ce vreau să spun este că părinţii prietenilor mei evrei nu vorbeau niciodată urît cu copii lor. Îi lauda şi cind meritau şi cîteodată chiar cînd nu meritau. Îi încurajau în micile şi copilăreştile probleme pe care le aveam noi atunci. “Vai ce deştept eşti tu Aizic” zicea tatăl lui cu admiraţie.
Tata a fost mutat cu serviciul într-o mahala a Chişinăului cu numele de “Sculeanskaia Rohatca” adica “Bariera Sculenilor”. Aici am avut vecini pe un moldovean de al nostru grădinar cu numele de Grigore Şveţ care avea vre-o 6 copii, dintre care Mişa era de o vîrsta cu mine. Cît era ziua de lunga, mai cu seama în vacanţa de vară, eu eram la Mişa ori Mişa era la mine. Aşa că ştiu cu lux de amănunte cum se desfăşura viaţa în familia lui Grigore Şveţ. Eu şi Mişa aveam vre-o 9 ani, Ghenea sora lui mai mare avea vre-o 10/11. Ceilalţi fraţi şi surori erau cu mult mai mari, unii chiar căsătoriţi şi plecaţi la rostul lor. Badea Gligore, cum îi spunea lumea şi eu, avea darul suptului, şi cînd venea “bat” adica beat acasă, copii şi pricăjita de nevastă-sa intrau în gaură de şarpe, şi eu o întindeam tiptil acasă la mine care era peste gard.
Ce putea să-ţi audă atunci urechile era de pomină. La început Badea Gligore sau Gheaghea Grişa cum i se mai spunea înşfăca un retevei şi începea să caute copii sau nevasta ce erau ascunşi care cum au putut, prin bălării, prin pod, prin sarai, şi daca vre-un amărit avea ghinionul să-l dibuiasca îl stîlcea în bătae fără nici o vină, numai pe ce-şi aducea aminte Badea Gligore.
Chiar cînd nu era “afumat” nu l-am auzit vre-odată sa-i spună lui Mişa sau altuia din copii lui un cuvînt părintesc. “Mişa eşti un doghitoc, nu eşti bun la nimic, ai să ajungi un pîrlit că nu ai să ai ce mînca, pierzi timpul degeaba la şcoală, să rămîi acasă să-mi ajuţi la grădinarie” şi nu l-a mai lăsat pe Mişa care era un băiat spirt de inteligent, să meargă la şcoală. Mai avea Badea Gligore un obicei, pedepsea membrii familei lui şi nu le dădea să mănînce, vara nu era problemă că mîncau din grădina, roşii, ardei, ceapă dar iarna era mai rău.
Mai aveam în Sculeanskaia Rohatca şi alţi vecini, care nu erau mai breji ca Grigore Şveţ, toţi îşi făceau copiii de doua parale, îi umileau, îi înjurau, îi bătea fără motiv. “Ieri a venit tata bat de la crîsma lui Leiba şi mi-a tras o mamă de bătaie degeaba” şi bietul Vania avea nişte felinare la ochi cît nişte cepe. Din fericire pentru mine, mentalitatea la noi in casă era alta. În special mama mă proteja mă încuraja, şi cînd îmi mai trăgea şi ea cîte o bătăiţă era fiindcă o meritam.
Am expus din viaţa şi experienţa mea ca să faceţi comparaţie cît de frumos se purtau evreii cu copii lor, şi cît de urît se purtau românii. Ar trebui să luăm exemplu de la ei. Copiii aceştia sunt deja traumatizaţi sufleteşte şi ca vulturul din poveste care a crescut printre găini, cînd vor creşte mari, vor veni şi ei “baţi” acasă, vor crede ca sunt incapabili şi nu merită mai mult de la viaţă, îşi vor bate şi ei copiii si-i vor blagoslovi cu:”eşti un prost, nu eşti bun la nimic, praful se va alege de capul tău” şi cuvintele tatălui le intră în subconşient, şi asta le va guverna toată viaţa.
Am văzut şi în alte părţi, şi nu numai la familii de oameni simpli şi fără cultură comportamente greşite ale părinţilor, chiar şi aici în Canada din păcate (în familii de români). Am văzut cazuri cînd părintele ţine mai mult la un copil şi-l nedreptăţeşte pe altul. Sufletul copilului este ca o bucată de ceară pe care se imprima orice zgîrietură, şi aceste “zgîrieturi” îi marchează toată viaţa. Dacă aţi făcut un copil, lucru foarte uşor, mai ales din partea tatălui, aveţi o mare răspundere şi obligaţie faţa de el. El nu v-a rugat: ”te rog tată du-te şi fă amor cu mama ca să mă nasc eu”.
Dragi părinţi, cînd va adresaţi copilului vostru folosiţi un ton cald, ”părintesc” am auzit părinţi care se adresează copilului ca un vistavoi, oferiţi copilului vostru nu numai recompense scumpe, o pereche de patine cu rotile sau mai ştiu eu ce, ci recompense morale care nu costă nimic: “brovo Ionel, ai luat o nota mai buna acum, eşti un băieţel deştept, sunt mîndru(ă) de tine”. Am văzut cu ochii mei, cind copilul a venit bucuros la mămica lui să-i spună ce nota buna a luat şi mămica i-a răspuns: “dar adă-ţi aminte ce notă proastă ai luat trimestrul trecut” şi pe copil l-a bufnit plînsul.
Îmi cer scuze dacă am supărat pe careva şi voi fi foarte bucuros dacă cineva va trage învăţăminte din ce am înşirat eu aici.
Ovidiu Creangã, "Din sacu’ lui Moş Bodrângă” .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu